Arhiepiscopul român Teofil Ionescu

                        Arhiepiscopul român Teofil Ionescu


Arhiepiscopul Teofil Ionescu  hp 1

Datele mai importante din viaţa Înalt Prea Sfinţitului Teofil, redate, aici sunt preluate -din lipsa altor surse directe şi sigure- exclusiv din revista Vatra, Nr. 49, Ianuarie -Februarie 1955, cu apariţia la Roma, dar şi pe acestea- numai după o selecţie minuţioasă, a acelor informaţii şi detalii cu caracter mai mult sau mai puţin tendenţios, pe care cu bună ştiinţă le-am ignorat, considerându-le nepotrivite cu scopul acestei publicaţii.

Vlădica Teofil s’a născut la 14 Octombrie 1896, în comuna Bobocu din judeţul Buzău.
1910 - absolvent al Şcolii de cântăreţi bisericeşti din Buzău;
1915 - intră în cinul monahal cu metania la mânăstirea Tismana;
1915 - este hirotonit ierodiacon;
1918 - 1928 protopsalt la Catedrala Mitropolitană din Bucureşti;
1921 -  este hirotonit ieromonah;
1924 - 1930 - directorul Şcolii de Cântăreţi bisericeşti din Bucureşti;
1928 - absolvent al Seminarului „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti;
193(?)- licenţiat al Facultăţii de teologie din Bucureşti (după alte izvoare din Cernăuţi), cu teza de licenţă:
Viaţa şi opera Mitropolitului Petru Movilă al Kievului;
1928 - 1939 - preot titular la Catedrala Mitropolitană din Bucureşti;
1939 - 1945 - preot paroh la Biserica ortodoxă română din Paris aflată sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române;
1942 – Patriarhul Nicodim îl ridică la treapta de arhimandrit mitrofor;
19(??) - Doctor în teologie, al Facultăţii de teologie protestantă din Paris (după alte izvoare, subiectul tezei de doctorat apare identic cu cel de la teza de licenţă
: Viaţa şi opera Mitropolitului Petru Movilă al Kievului);
1925 - întemeiază şi conduce în Bucureşti Asociaţia Misionară Ortodoxă Patriarhul Miron. Tot la Bucureşti organizează o tipografie, editează revista religioasă Cuvânt bun şi o colecţie de predici în două volume, înfiinţează un azil de bătrâni şi o cantină pentru săraci.
În Paris a fost unul dintre promotorii ideii unirii Bisericilor - o vreme a fost preşedinte fondator al Comitetului interortodox, şi tot aici a editat periodicele Vestitorul şi Călăuza bunului creştin.
În 1946 sau un an mai târziu, „este silit” să părăsească biserica din Paris. Pleacă în America şi se stabileşte la Detroit, unde obţine postul de preot paroh la biserica Sfâtul Simeon, sub jurisdicţia Episcopului român ortodox P.S. Valerian Trifa.
1949 -Mitropolitul Visarion Puiu îl numeşte Vicar al său, pentru Episcopia Română din Franţa, cu reşedinţa la Paris.
Nu ştim, dacă această numire a avut loc, cum s’ar fi cuvenit, cu încuviinţarea episcopului Valerian Trifa.
În 1954 (12/26 Decembrie) -cu binecuvântarea Mitropolitului Anastasie, întâistătătorul Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate cu reşedinţa la New –York şi în baza temeiului Nr.3/503/1634, din 29 Octombrie/11 Noiembrie 1954), este hirotonit episcop cu titlul Severineanul (analog cu localitatea Sčvres din apropierea Parisului), de către mitropolitul Visarion Puiu, împreună cu alţi doi arhierei – Ioan Arhiepiscopul de Bruxell şi Europa de Vest şi Natanail, Episcopul rus din Paris (toţi trei membri în Sinodul Ortodox Rus amintit mai sus)- în biserica rusă Sfântul Nicolae din Versailles.
Mitropolitul Visarion va comenta cu altă ocazie împrejurările, în care a avut loc hirotonia precizând, că aceasta a avut loc în urma propunerii Pr. Vasile Boldeanu – în vremea aceea consilier eparhial administrativ la biserica română din Paris.
Alţi contemporani spun, că hirotonia s’a pregătit fără ştirea Adunării Eparhiale şi a Consiliului Bisericesc. „De hirotonie ştiau iniţial numai Pr. Boldeanu, avocatul Jean Miloaie, Măriora nepoata Mitropolitului, şi abia mai târziu Pr. Graţian Radu şi preotul ortodox Heitz din Germania (despre rolul mai puţin îmbucurător al Părintelui Heitz din Germania în viaţa Bisericii Române din Germania vezi “1963-1992”)
S’a spus, că hirotonia lui Teofil  întru episcop nu a fost nici pe departe o sărbătoare a comunităţii româneşti din Paris, cum s-ar fi cuvenit, ci s-a făcut în taină, pe furiş
,
„hoţeşte cum este menţionat în revista Vatra: „Pr. Vasile Boldeanu a avut grijă, ca nimeni din cei neiniţiaţi în acest <<mister>> să ştie cumva, despre sosirea candidatului Teofil din America la Paris, nici măcar ceilalţi preoţi de la biserică. La actul hirotoniei săvârşit, nu în biserica mare românească, din strada Jean de Beauvais, ci în mica bisericuţă rusească de la  Versailles, pe motivul că Înalt Prea Sfinţitul (Visarion? Sau Teofil? n.n.) nu ar fi vroit să dea acestei ceremonii un caracter …. politic – au fost de faţă vreo 18 Români (din totalul de vreo câteva sute, câţi sunt în Paris!, comentează directorul revistei Vatra -Dr. Petre Vălimăreanu.
Arhiep.Teofil Ionescu hp 2
                         
Î.P.S. Teofil Ionescu însoţit de enoriaşi de la biserica română din Paris
                     În în prim plan - dreapta, doamna Aurica Popa, soţia Părintelui Dumitru Em. Popa

Deşi hirotonit Arhiereu-Vicar pentru Episcopia din Paris, Vlădica Teofil s-a întors curând în America. Aici întemeiază Episcopia românească din Canada, pe care o conduce de la Detroit, -după afirmaţii mai mult sau mai puţin  tendenţioase fără a ţine seama, că parohiile deja existente aici se aflau sub jurisdicţia Episcopului Valerian Trifa din America.
Profesorul Dimitrie Găzdaru, de la Universitatea din Buenos Aires, în cartea sa
Episcopatul Românesc din America, Ediţia 2a, Editura „Cuget Românesc”, Buenos Aires 1957, scrie, că Î.P.S. Teofil Ionescu a înfiinţat Eparhia română din Canada cu menirea, de a „răşlui toate acele parohii, de sub jurisdicţia Prea Sfinţitului Valerian, care vor cădea bântuite de anarhie, dacă ultima invenţie rusească, aruncată în lupta de discreditare a Episcopatului Românesc din America, va avea efectul scontat” p. 5.
Profesorul Dumitru Găzdaru mai spune, că Î.P.S. Teofil Ionescu şi-a inaugurat păstorirea sa în Canada cu mai multe declaraţii (Mărturisire duhovnicească şi creştineascăMărturisire luminoasă ortodoxă), publicate şi în ziarul Glasul Poporului de la Detroit, Nov. 1956, în care s-ar fi folosit de „afirmaţiile părintelui Vasile Boldeanu”, expuse în mai multe articole publicate în revista Acţiunea Românească de la Paris, în anii 1955-1956, sub titlul: Contribuţie la stabilirea ordinei în Biserica ortodoxă română din afara hotarelor!
(D. Găzdaru, p. 8-9).
Într-una din aceste declaraţii, Î.P.S. Teofil se distanţează de P. S. Valerian Trifa pe motiv, că acesta este „eretic samosfeat” , întrucât din soborul episcopilor care l-au hirotonit (pe Viorel. Trifa) a făcut parte şi Mitropolitul Ucrainean Ioan Teodorovici. Ori, acesta fusese cândva hirotonit nu după rânduielile canonice ale Bisericii Ortodoxe, ci după aşa numita „rânduială alexandrină”.
Prof. D. Găzdaru menţionează în cartea sa, că afirmaţia Î.P.S. Teofil era, pe cât de nepotrivită, pe atât de dezgustătoare.
Arhiepiscopul făcea această declaraţie, fără a lua în consideraţie relaţiile sale din trecutul apropiat, cu P.S. Viorel Trifa. Îi fusese acestuia (episcopului V. Trifa n.n.) naşul în călugărie, slujise  în soborul preoţilor împreună cu mitropolitul Ioan Teodorovici, la hirotonia P.S. Trifa în treapta de episcop, mai apoi a păstoritt vreo trei ani ca preot, în parohiile de sub jurisdicţia aceluiaşi episcop Viorel Trifa, slujiseră şi se împărtăşiseră împreună, din acelaşi Sfânt Potir.
Î.P.S. Teofil nu ia în consideraţie nici faptul, că Mitropolitul Ioan Teodorovici fusese (re)hirotonit canonic deja din anul 1949, de doi episcopi ortodocşi cu arhierie lucrătoare (Exarhul Patriarhului de Alexandria în America şi de un episcop ucrainean, care fusese hirotonit după toată rânduiala, în cadrul  Bisericii Ortodoxe din Polonia) şi nici că hirotonia Episcopului Valerian Trifa avusese  loc în 1952, adică la trei ani după ce Biserica Ucraineană întrase în canonicitate, prin regularizarea hirotoniei episcopatului său (D. Găzdaru, p.7).
Cu toate acestea, nu ezită să-l calomnieze pe acesta public, numindu-l „eretic samosveat” , mărturisind:
„În numele Tatălui celui în Treime închinat, noi mărturisim că nu ne putem împărtăşi cu acest eretic, Viorel Trifa”.
Profesorul Dimitrie Găzdaru menţionează, că până în 1954 Teofil Ionescu nu şi-a manifestat nici cea mai infimă îndoială de canonicitatea Bisericii Ucrainene din America, expusă în cadrul unor conferinţe de însuşi întâistătătorul ei, Mitropolitul Ioan Teodorovici şi nici de canonicitatea episcopului său, Valerian Trifa.
Abia după ce Sinodul rusesc din America i-a luat în cercetare biografia, în perspectiva eventualei hirotonii în treapta de episcop,
Î.P.S. Teofil se leapădă de episcopul său P.S. Viorel Trifa sub motiv, că este „eretic samosfeat” (D. Găzdaru, p.14).
Dar nu numai atât. În
Mărturisire luminoasă ortodoxă, publicată în Glasul Poporului din Nov. 1956, Arhiepiscopul Teofil a oferit cititorilor cadrul istoric ucrainean, în care “a încrustat şi erezia lui Valerian Trifa” ( Găzdaru p. 19).
Prof. . Găzdaru menţionează în aceeaşi carte (p. 40), că Sinodul Rus din America a cercetat biografia Arhimandritului Teofil Ionescu şi condiţiile de îndeplinit pentru hirotonia acestuia întru episcop, în baza recomandărilor făcute de Mitropolitul Visarion Puiu, „care la rându-i, s-a descurcat din această chestiune ca dintr-una formală, plicticoasă şi fără nici o importanţă. Neseriozitatea cu care s-a procedat la acea consacrare apare evidentă din uluitoarele revelaţii făcute de Vatra, Nr. 49, Roma 1955, p. 3 ss.”
Mitropolitul Visarion, în rechizitorul făcut slujitorilor de la parohia română din Paris, după ce aceştia „s’au lepdat de el”,  este confuz, cu privire la plecarea P.S.Teofil în America.
Odată spune, că Vlădica Teofil a plecat în America şi Canada cu ştirea şi binecuvântarea lui (a Mitropolitului Visarion), altă dată lasă să se înţeleagă, că Vlădica Teofil a părăsit (subl. n.) postul (de episcop vicar) pentru care fusese hirotonit în Paris.
Episcopiei din Canada îi aparţineau
„abia câteva parohii, majoritatea fiind  sub jurisdicţia P.S. Valerian, iar dintre preoţii puţini câţi îi avea episcopul Teofil, l-au părăsit în timpul din urmă o parte, ca Pr. Dr. Petre Popescu, Pr. Constantin Ghinescu.. şi alţii”, consemnează directorul revistei Vatra -Petre Vălimăreanu.
La 23 Iunie 1958, Consiliul (Eparhial) Parohial al bisericii române din Paris înlătură pe Mitropolitul Visarion Puiu de la conducerea Episcopiei, mai bine spus a Bisericii din Paris, acceptă demisia Arhimandritului Graţian Radu din funcţia de preot paroh (superior interim), numeşte în această funcţie provizoriu, pe Pr. Vasile Boldeanu şi aşează parohia (episcopia era deja desfiinţată!) sub oblăduirea canonică a Episcopului Teofil Ionescu, deşi, chiar şi după o analiză critică a datelor biografice, nu reiese clar în care condiţii şi din care Sinod Ortodox făcea parte Vlădica Teofil.
Cât a păstorit în America şi Canada aparţinea aceluiaşi Sinod Ortodox, din care făcea parte şi Î.P.S. Viorel Trifa, iar la Paris se afla sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor (din afara frontierelor sau din străinătate), cu Sinodul ortodox rus de la New-York.

Arhiep. Teofil Ionescu  cu corul Carmen - Paris hp 1
          Î.P.S. Arhiepiscop Teofil Ionescu de vorbă cu membri corului bisericii din Paris.
               În spate, central se vede imaginea Părintelui Dumitru Popa.


Vlădica Teofil revenea la Paris, fiind numit întâistătătorul fostei Episcopii Ortodoxe Române, înfiinţată de Mitropolitul Visarion Puiu, care, după desfiinţarea ei de către acelaşi Mitropolit, a rămas ceea ce a fost şi mai devreme, adică doar o parohie, cu centrul bisericesc în strada Jean de Beauvais din Paris.
Participanţii la aşa zisul Consiliu Eparhial (de fapt un consiliu parohial) au fost sancţionaţi colectiv de Mitropolitul Visarion, cu
„expulzarea din sânul Bisericii creştine ortodoxe prin <<anatem>> (afurisenie).
Mitropolitul i-a declarat şi pe executorii hotărârilor consiliului eparhial (parohial) „excluşi din obştea creştină, pierzând dreptul de a mai face parte cineva din vreun for bisericesc administrativ”; pe părintele Vasile Boldeanu l-a caterisit „eliminat din cler”, totodată anulându-i şi permisia, de a mai ocupa postul de preot al Bisericii Ortodoxe Române din Paris.
Înalt Prea Sfinţitului Teofil i-a contestat dreptul de revenire în Franţa la Paris în calitate de episcop, întrucât postul de vicar -ce-i fusese oarecând încredinţat- îl desfiinţase deja de trei ani, adică de când Înaltul Teofil plecase în Canada şi America.
Prin aceeaşi decizie mitropolitană şi Consiliul parohial, întrunit la 23 Iunie 1958, fusese desfiinţat de către Mitropolitul Visarion Puiu, începând cu data de 1 Iulie 1958.
În anii ce au urmat, Vlădica Teofil s’a implicat şi în procesul de
„reglementare” a ordinii canonice a Bisericii Române din Germania, care era  deja din 1953 sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice şi funcţiona sub îndrumarea pastorală a celor doi preoţi: Emilian Vasiloschi şi Dumitru Emanoil Popa.
Scopul
„reglementării” canonice -urmărit de Vlădica Teofil- era, ca Biserica Română din Germania să se retragă de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice şi să se integreze în Episcopia Română din Franţa, al cărei întâistătător era însuşi.
Metodele după care s’a purces la realizarea acestui plan, fiind <pe cât de necanonice - pe atât de neortodoxe> (despre „Acţiunea de la Köln şi alte imixtiuni, în:  1963-1992 Bierică de exil II; Războiul cel dintre noi), la care, (spuneau contemporanii) şi părintele Vasile Boldeanu ar fi avut „partea lui de vină” (lucru constatat în urma cercetării altor documente aflate în arhiva bisericii noastre din Freiburg),  rezultatul nu a fost concilierea comunităţilor ortodoxe româneşti, ci dezbinarea acestora şi înduşmănirea reciprocă.
În America -şi mai târziu în Franţa- Vlădica Teofil a căzut victimă rivalităţilor şi intrigilor de natura celor, pe care - cu sau fără vrere, cu sau fără ştiinţă, din iniţiativă proprie sau îndemnat de alţii- le-a iniţiat şi le-a promovat în viaţa parohiilor româneşti.
Părintele arhimandrit Bartolomeu Anania (în prezent Înalt Prea Sfinţit Mitropolit al Clujului) -în articolul
Cine loveşte Exilul? Tragedia Episcopului Teofil Ionescu, publicat de ziarul Credinţa, Anul XXII (1972), Nr. 3,), descrie starea jalnică în care se afla  Vlădica Teofil, în urma unui conflict cu Vlădica Valerian Trifa.
Părintele Arhimandrit Anania a publicat articolul după ce aflase, că mânăstirea Sfântul Nicolae, ctitorită de Vlădica Teofil,
„prin alergătura, osteneala şi chiar banul său”, se lepădase de dânsul şi a trecuse sub oblăduirea episcopului Valerian.
Pensia de 85 dolari, pe care o primea de la ctitoria lui -
„cu care izbutea să-şi acopere, nici mai mult, nici mai puţin, hrana zilnică- şi aceasta îi fusese suprimată.
Nu trebuie scăpat din vedere, că Părintele Anania, în articolul său, consideră pe Vlădica Teofil
„singurul ierarh român în viaţă pe care un anume exil şi l-a revendicat cu precădere”, numai după ce VlădicaTeofil, la 17 Ianuarie acelaşi an (1972), adresase Sinodului român cererea, să fie reprimit sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Cererea a fost aprobată în acelaşi an (28 Aprilie) şi tot atunci Sfântul Sinod Român a recunoscut validitatea hirotoniei întru arhiereu, săvârşită de trei episcopi -dintre care unul (Visarion Puiu) fusese caterisit de acelaşi Sinod Român- şi toţi trei aflaţi canonic în afara Ortodoxiei.
Oare a făcut Sinodul Român această derogare  (oikonomia) de la canoanele Bisericii din raţiuni politice, cu alte cuvinte constrâns de regimul comunist, în perspectiva repetatelor iniţiative de a reintra în posesia clădirii bisericii din Paris?
Cam aşa se petrecuseră lucrurile câţiva ani mai devreme (1966) la Capela română, ctitorită în Germania de Principele moldovean Mihail Sturza la Baden-Baden.
Părintele Mihail Ştefârţă, român de fel din Basarabia, absolvent al Seminarului teologic din Odesa, a fost luat prizonier de război (1915-1916) şi adus în Germania.
În acea vreme, Markgraful (Marchizul) de Baden s-ar fi plâns, că în Baden-Baden sunt două biserici ortodoxe (română şi rusă), dar în nici una nu slujesc preoţi ortodocşi.
Cineva l-a informat, că printre prizonierii ruşi, care lucrează la calea ferată, se află şi un preot ortodox. Markgraful l-a căutat pe acesta, l-a aflat în persoana Părintelui Mihail Ştefârţă şi i-a încredinţat amândouă bisericile, în care acesta a slujit până prin 1966-1968, când, înaintat în vârstă fiind şi lipsit de cele pentru viaţa zilnică, a oferit celor două patriarhii -Rusă şi Română- posibilitatea, ca acestea să intre mai uşor şi mai devreme în posesia celor două locaşuri de cult, prin retragerea sa de pe postul de preot, în schimbul unei mici pensioare, ceea ce i s-a şi aprobat din amândouă părţile, mai ales că la vremea aceea era aproape octogenar.
Poate că vârsta înaintată i-a determinat pe binevoitorii săi să încheie pactul cu el, crezând probabil, că nu vor avea de plătit vreme îndelungată.
La Capela română era încadrat oficial pe postul de cântăreţ bisericesc, cu o leafă (pensioară) lunară de cca 800 DM, pe care o primea din bugetul Patriarhiei.
I-a dezamăgit pe binevoitori ţinând cu orice pre,ţ să mai trăiască peste 20 de ani.
Cât priveşte pe Vlădica Teofil, contemporanii cu evenimentul revenirii lui sub jurisdicţia Patriarhiei Române spuneau şi spun, că Vlădica Teofil s’a întors spre Bucureşti constrâns de lipsurile materiale, ceea ce Mitropolitul Visarin nu a făcut, deşi se afla în situaţie asemănătoare (de care Vlădica Teofil nu era nicidecum străin). Mitropolitul Visarion a preferat să trăiască şi să moară la locul ostracizării sale, mâhnit, sărac şi bolnav.
Dacă Vlădica Teofil s’a reîntors sub jurisdicţia Bisericii de sub care ieşise cândva, n-a însemnat, că şi credincioşii l-au urmat.
La 25 Mai 1972, Episcopia şi majoritatea parohiilor din Franţa au trecut sub jurisdicţia Mitropolitului ortodox rus Filaret, din New-York (Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate), ceea ce l-a determinat pe Vlădica Teofil să înfiinţeze (surse istorice ce se vor credibile şi pe înţeles vorbesc, de „reorganizarea Episcopiei”, ori, eEiscopia de mai devreme se lepădase de el şi trecuse sub sinodul rus) altă episcopie, care -după săvârşirea lui din viaţă- avea să fie păstorită de ierarhi trimişi din România, lista acestora deshizându-se cu Î.P.S. Lucian Florea, căruia i-a urmat Î.P.S. Adrian Hriţcu.
În 1974, Sinodul Român l-a ridicat pe Vlădica Teofil la rangul de Arhiepiscop şi -odată cu el- a fost ridicată şi Episcopia la rangul de Arhiepiscopie.
Un an mai târziu, la 9 Mai 1975, Vlădica Teofil s’a săvârşit din viaţă.
A fost înmormântat în cimitirul Mont Parnasse din Paris, într’un cavou, în care îşi dorm somnul de veci -în aşteptarea Învierii- Vartolomeu Snagoveanu, fondatorul Capelei Ortodoxe Române din Paris,  Mitropolitul Visarion Puiu, ieromonahul Pahomie Boldeanu, (tatăl părintelui Vasile Boldeanu) şi părintele Vasile Boldeanu însuşi.

Protoiereu Sorin Petcu, Freiburg în Breisgau, în Iulie, a.D. 2006

Cuprinsul/Inhaltsverzeichnis