Hristos se naşte, măriţi-L!
          Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!
         Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!
        Cântaţi Domnului tot pământul
       Şi cu veselie lăudaţi-L popoare,
      că S-a preamărit (Din cântările Praznicului: Catavasia 1-a)

Mulţumim lui Dumnezeu, că ne-a ajutat şi în anul acesta să prăznuim, „la plinirea vremii” (Galateni IV, 4) şi cu vrednicie, Naşterea Domnului - Crăciunul, precum şi celelalte sărbători legate de acest neasemuit de mare eveniment din Istoria Mântuirii - Tăierea Împrejur şi Botezul Domnului nostru Iisus Hristos, „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut Om” (Simbolul de Credinţă Niceo-Constantinopolitan).
Naşterea lui Iisus Hristos înseamnă împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu, făcută Protopărinţilor neamului omenesc - Adam şi Eva, de a trimite Mântuitor în lume, pentru a o izbăvi de urmările păcatului lor (comp. Facerea 3,15).
Nădejdea mântuirii promisă de Dumnezeu a fost constanta esenţială a proorociilor Vechiului Testament.
Proorocii Vechiului Testament, luminaţi de Duhul lui Dumnezeu,  au văzut cu ochii minţii venirea lui Mesia şi au prevestit vremea şi condiţiile venirii lui Hristos - Unsul lui Dumnezeu în lume - şi au spus că în El se va sălăşlui plinătatea darurilor Sfântului Duh, că peste El se va odihni Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul voinţei şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al evlaviei, că Îl va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu (comp. Isaia XI, 2).

Şi iată, „la plinirea vremii”, după „cum au spus proorocii”, Dumnezeu a luat trup omenesc şi S-a născut în Betleemul Iudeii, într-un sălaş sărac. Îngerul Domnului a vestit păstorilor că la Betleem S-a născut Hristos - Domnul. Cetele îngereşti preamăresc pe Dumnezeu şi minunata Naştere a Fiului şi vestesc înţelesul tainei dumnezeieşti, care rămăsese ascunsă de-a lungul veacurilor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire!”
Crăciunul este sărbătoarea care predispune pe tot creştinul credincios să trăiască aievea noaptea sfântă şi plină de taină a Naşterii Domnului, să vadă lumina şi să audă cântarea îngerească, de mărire a lui Dumnezeu. În duh, devine şi el ca şi magii de la Răsărit odinioară, pelerin la locul actului dumnezeiesc, mai presus de mintea omenească, făcut de Dumnezeu spre făptura umană, în peştera din Betleem, se poate pleca până la pământ înaintea Pruncului Iisus şi-I  poate aduce în dar cele mai preţioase virtuţi al sale: credinţa, nădejdea şi dragostea.
Ce înseamnă pentru noi Naşterea Domnului? În baza căror argumente credem că Pruncul născut în peştera din Betleemul Iudeii, acum mai bine de două mii de ani, este Fiul lui Dumnezeu? Care a fost scopul venirii lui Dumnezeu în lume, cu chip de om?
Iată întrebări, pe care creştinul credincios - poate mai mult ca oricând - şi le pune acum, cu ocazia acestui praznic luminos. Răspuns definitiv şi ziditor de suflet află din lectura Sfintei Scripturi şi îndeosebi din conţinutul  sfintelor slujbe din biserică. Acestea îi vestesc că scopul întrupării Mântuitorului Iisus Hristos şi trimiterea Lui în lume a fost să aducă acesteia „lumina cunoştinţei”, cum însuşi troparul Praznicului cuvântează: „Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei”.
Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Fiul ca să ne lumineze, iar El Şi-a asumat şi păcatele noastre. S-a lăsat răstignit „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”şi a înviat din morţi, pentru ca şi noi să avem parte de Învierea Lui şi de învierea noastră.
Viaţa lui Hristos printre oameni, învăţătura Sa, minunile pe care le-a săvârşit poartă pecetea puterii dumnezeieşti a Sfântului Duh (comp. Luca 2,40, 52; Ioan 1,32; Luca 4,1,14, 18-19). Sfântul Apostol Petru mărturiseşte cu convingere absolută fenomenul Iisus petrecut în mijlocul poporului iudeu: „Voi ştiţi cuvântul care a fost în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul pe care l-a propovăduit Ioan, adică despre Iisus din Nazaret, cum a uns Dumnezeu cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Acesta, Care a umblat făcând bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavolul, pentru că Dumnezeu era cu El” (Faptele Sfinţilor Apostoli 10,38).
Minunile Mântuitorului au fost acte mai presus de legile firii. Ele dovedeau puterea dumnezeirii Sale; erau acte de bunătate, de îndurare, de milostivire, izvorâte din nemăsurata Lui dragoste de oameni; minunile şi învăţătura Lui au făcut parte din planul dumnezeiesc, de mântuire şi izbăvire a omului din păcate, durere, suferinţă şi slăbiciune a trupului şi a sufletului. Martorii minunilor Sale erau uimiţi şi preamăreau pe Dumnezeu zicând: „Am văzut astăzi lucruri minunate” (Luca 5,26), căci „Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Luca 7,16).
Hristos a venit în lume să dea răspuns adevărat la întrebările, pe care omul - de când este el om - şi le-a pus despre Dumnezeu, despre sine, despre viaţă şi despre moarte, despre rostul existenţei lui, despre viaţa morală, despre de unde vine şi unde se duce, dacă viaţa aceasta se prelungeşte şi dincolo de mormânt, într-o altă lume şi sub o altă ipostază, despre Judecata ce va să vină.
Hristos a venit să ne înveţe că Dumnezeu e Creatorul lumii, „al tuturor celor văzute şi nevăzute”, că El este Tatăl nostru Cel din ceruri, „că El e Cauza cauzelor, că numai prin El toate se explică, că numai prin El toate capătă sens”, că  Dumnezeu ne iubeşte, că are grijă de noi.
Hristos S-a descoperit oamenilor ca Fiu al lui Dumnezeu Cel în Treime, în Care este viaţă şi viaţa este lumina lumii (Ioan 1, 4 comp. Ioan 8,12), că El este Calea, Adevărul şi Viaţa şi că numai prin El se vine la Dumnezeu Tatăl (comp. Ioan 14,6).
Viaţa lui Hristos printre oameni a fost desăvârşit de curată. Despre aceasta mărturisesc într-un glas Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel: „N-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (1 Petru 2,22).  S-a dovedit a fi „Arhiereu sfânt, fără răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai presus decât cerurile” (Evrei 5,26).
Prin Sfânta Sa Jertfă şi prin învăţăturile Sale, Hristos a întemeiat Biserica Sa, cea Una şi Sfântă. A instituit în ea cele şapte Sfinte Taine, prin care El Se dăruieşte şi sfinţeşte pe cei ce le primesc cu credinţă, cu ocazia evenimentelor deosebite din viaţa lor.
Hristos a reformulat porunca iubirii din Legea Veche şi ne-a învăţat să iertăm şi atunci când ar fi drept să nu iertăm: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5,44); a condiţionat iertarea noastră de către Dumnezeu, de iertarea aproapelui nostru de către noi: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit nouă” (vezi Matei 6,12 - 15).
Sărbătoarea Naşterii Domnului e sărbătoarea smereniei. Într-o veche legendă se spune, că un şcolar a întrebat pe  învăţătorul de religie, de ce în vremurile de demult oamenii au văzut aievea pe Dumnezeu, dar oamenii de acum nu-L mai văd. Bătrânul i-a răspuns: pentru că în zilele noastre nimeni nu vrea să se aplece, să se încline, să se smerească.
Starea de smerenie în faţa lui Dumnezeu o întâlnim exprimată în iconografia creştină din toate timpurile, care reprezintă Naşterea Domnului. Persoanele  prezente în peştera din Betleem, în atitudine de plecăciune şi smerenie, privesc cu uimire Pruncul Sfânt. Pelerinii prin Ţara Sfântă povestesc că intrarea în Biserica Naşterii Domnului din Betleem este incomodă, deoarece trebuie să te înclini, ca să poţi  pătrunde în interior. Se ştie însă că intrarea monumentală de odinioară a fost redusă la o uşă strâmtă („Urechea acului”), din  motive religios-strategice, după ce Palestina a ajuns sub ocupaţia arabilor, care obişnuiau să intre călare în locaşurile de închinăciune creştine. Prin această modificare, s-a sperat evitarea unei eventuale profanare a sfântului locaş.
Crăciunul e sărbătoarea care transfigurează universul material, e sărbătoarea bucuriei creştine, e sărbătoarea familiei, a copilului.
Prin Naşterea lui Hristos, Dumnezeu iese din El şi vine la noi. Dumnezeu şi lumea se întrepătrund. Dumnezeu vine în lume, pentru ca lumea să se transfigureze, să se îndumnezeiască. Prin Naşterea lui Hristos, Lumea e chemată să participe la o nouă viaţă, în perspectiva Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care o realizăm mai întâi în inimile noastre.
Rostul Crăciunului nu este doar să încânte, să farmece sau să satisfacă simţiri (mai puţin sau deloc evlavioase) de moment şi de scurtă durată, cum se poate constata la tot pasul, ci să reînnoiască pe termen îndelungat.
Crăciunul este sărbătoarea bucuriei inimii, a sufletului. Textele Sfintelor Slujbe, care vestesc în atmosferă şi cu ton de bucurie învăţătura Sfintei Biserici, despre Naşterea Domnului în ieslea din Peştera Betleemului, Colindele, bradul împodobit, masa festivă în sânul familiei, toate acestea sunt elemente emoţionante. Unele încântă pentru moment, altele predispun la cugetare, la întoarcere spre sine însuşi. Căci rostul Crăciunului este să predispună la transformare, la transfigurare.
Despre martorii direcţi ai minunii Naşterii Domnului - păstorii, magii, Sfânta Fecioară Maria, Sfântul Iosif, Sfântul Simeon Bătrânul -  ştim că, după ce au întâlnit pe Pruncul Iisus, s-au schimbat (transfigurat), au devenit alţi oameni, au gândit altcum decât mai înainte.
Păstorii au crezut cuvintelor îngerului, au mers şi au cunoscut în Pruncul născut pe Domnul şi Mântuitorul, după care s-au întors la casele lor şi au preamărit pe Dumnezeu, pentru ceea ce au auzit şi au văzut (Luca 2, 8-20).
Tot aşa şi cei trei - după altă tradiţie patru - înţelepţi (“magii de la Răsărit”): Balthasar, Caspar, Melchior şi Artaban. S-au lăsat călăuziţi de o stea minunată, la „locul unde era Pruncul împreună cu Maria, mama Lui, şi, căzând la pământ, s-au închinat Lui” (Matei 2, 11), după care, „pe altă cale” s-au întors în ţara lor (Asia Mică) şi au mărturisit pe Regele Nou Născut în Betleemul Iudeii. În baza mărturiei lor - aşa glăsuiesc legendele - mulţi oameni au îmbrăţişat religia creştină.
Sfânta Fecioară Maria, auzind cuvântul păstorilor vestit lor de către înger, despre „acest Copil”, „păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Luca 2,18-19). Erau aceleaşi cuvinte auzite de la Arhanghelul Gavriil, cel care i-a adus Vestea cea Bună, că ea a aflat har la Dumnezeu şi va lua în pântece şi va naşte un fiu, al cărui nume va fi Iisus, că Acela va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său, şi va împărăţi peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit  (vezi Luca 1, 26-38).
Întâlnirea Sfinţilor Prooroci Simeon şi Ana cu Pruncul Iisus a însemnat pentru aceştia încredinţarea şi dovedirea reală, că Pruncul Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, Cel făgăduit de Dumnezeu.
Dreptul Simeon a primit în braţele sale pe Pruncul Iisus, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor…” (Luca 2,29-30).
Ce vor să spună aceste cuvinte? Avem aici o profundă mărturisire de credinţă în înţelesul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin ea, cei in vechime au dat buna lor mărturie” (Evrei 11,1-2). Cuvintele: „acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne” vor să spună: Doamne, acum după ce am văzut pe Mântuitorul cel făgăduit de Tine şi aşteptat de noi, lasă-mă să vin la Tine pe acelaşi drum al credinţei, pe care au mers Avraam şi ceilalţi Patriarhi, Moise şi ceilalţi Prooroci în vechime.
Tradiţia bisericească l-a nedreptăţit pe Sfântul Iosif prin aceea, că, după întoarcerea Sfintei Familii din Egipt, l-a cam dat uitării. Teslarul  din Nazaret este menţionat doar de câteva ori în Sfintele Evanghelii, în ciuda faptului, că Iosif a fost de fapt ocrotitorul lui Dumnezeu pe pământ. Dumnezeu S-a făcut om şi S-a dat pe Sine în grija unui om, S-a aşezat sub protecţia teslarului din Nazaret. Acesta, la sfatul îngerului lui Dumnezeu, a înţeles minunea (şi ce minune!), a acceptat-o fără comentarii şi a salvat-o. Cu tot curajul L-a luat pe Dumnezeu în braţe şi a fugit cu El în Egipt, pentru a nu-L omorî Irod.
Nu ştim cât de frecventă era prezenţa Sfântului şi Dreptului Iosif -logodnicul Mariei (Matei 1,18), în iconografia creştină din primele şase secole creştine, şi nici dacă acest lucru ar fi putut oferi unul dintre laitmotivele învăţăturii creştine despre relaţia Biserică-ierarhie.
Faptul că astfel de documente iconografice, înainte de Sinodul al 7-lea Ecumenic (787), în Biserica Ortodoxă de Răsărit sunt aproape inexistente, s-ar putea explica prin aceea, că iconoclasmul (cearta şi lupta împotriva cinstirii icoanelor) a fost cauza distrugerii multor opere de artă iconografică şi de cult, care, în timpurile care au urmat, n-au mai fost preluate în canonul iconografic.
O astfel de reprezentare iconografică, se pare că cea mai veche şi unica de acest fel în conţinut şi dimensiune în istoria artei creştine, se află în basilica  Santa Maria Maggiore din Roma. Despre aceasta, Dr. Andreas Thiermeyer, Rectorul Colegiului Orintal, Eichstät, a publicat un succint comentariu în L’Oservatore Romano, (Nr. 11, din 14 martie 2003, p. 5), pe care l-am folosit în cele ce urmează.
Pe arcul de triumf (portal), sunt reprezentate iconografic validarea hotărârilor Sinodului al treilea Ecumenic de la Efes (431) şi victoria Ortodoxiei împotriva lui Nestorie.
Papa Sixt al 3-lea (432-440) a dispus, spre a fi cunoscută de tot poporul creştin, reprezentarea iconografică a învăţăturii formulate de Părinţii Sinodului, că în Iisus Hristos sunt două firi, una divină şi alta umană, dar o singură persoană, cea divină, a Fiului lui Dumnezeu, iar legătura dintre ambele firi este o legătură firească, ipostatică, nu una morală. Hristos, Fiul lui Dumnezeu este consubstanţial cu Tatăl, după dumnezeire, şi consubstanţial cu noi, după  umanitatea pe care a primit-o în sânul Fecioarei Maria, fapt pentru care Sfânta Maria este sau poate fi numită Născătoare de Dumnezeu (Theotokos).
Interesantă este şi tipologia Biserică - episcop/preot, reprezentată aici iconografic.
Sfânta Fecioară este însoţită de Sfântul Iosif. Are chip de împărăteasă bizantină - mireasa lui Dumnezeu -  peste care se pogoară Sfântul Duh în  chip de porumbel (vezi Luca 1,26-38) şi  reprezintă Biserica - logodnica lui Hristos (Sfântul Ambrozie al Mediolanului). Îmbrăcămintea Dreptului Iosif este altfel decât cea a unui meseriaş tâmplar. El poartă haine de bărbat învăţat şi filozof, foarte asemănătoare costumului sacerdotal al episcopului, fapt pentru care el este interpretat ca simbol al episcopului primelor veacuri creştine.
Un înger îi descoperă taina întrupării lui Dumnezeu, după care el ia pe Sfânta Maria încredinţată lui logodnică sub ocrotire, nu o „vădeşte”, ci o protejează de gura lumii şi în faţa autorităţilor juridic-religioase  şi lasă să se creadă că el este cauza tainei cele minunate a zămislirii pruncului Iisus (vezi Matei 1, 19-25).
Sfântul Ambrozie al Mediolanului spune cu privire la Sfânta Fecioară, ca simbol al Bisericii şi la relaţia dintre Episcop şi Biserică: Maria este pe bună dreptate Mireasă, în acelaşi timp însă şi Fecioară, căci ea este tipul (modelul) Bisericii, care este neprihănită (fără pată), dar este şi Mireasă. Ca Fecioară ne-a zămislit din Duhul, ca Fecioară ne naşte fără durerile naşterii. Sfântul Părinte defineşte foarte precis relaţia dintre Biserică şi episcop/preot: Biserica - Mireasa lui Hristos -  îi este încredinţată episcopului, nu ca să-i stea acestuia la dispoziţie, ci ca să fie oblăduită de către acesta. Nu prin purtarea sau lucrarea lui se desăvârşeşte mântuirea în Biserică, ci prin lucrarea Sfântului Duh.
Episcopul este „Omul drept” investit cu funcţia de „administrator al Tainelor lui Dumnezeu”, este tatăl familiei şi păzitorul Locaşului sfânt, care este Mireasa, şi Logosul din ea.
La Bethleem vin Iosif şi Maria, Dreptul şi Fecioara; Iosif ca ocrotitor al Cuvântului, Maria ca să-L nască pe Acela (Sf. Ambrozie, Comentariu la Evanghelia după Luca II,38).
În această reprezentare iconografică este cuprinsă şi Fuga în Egipt, menţionată detaliat în scrierea apocrifă Evanghelia după Pseudo-Matei (22-24).
Aphrodius, guvernatorul oraşului Sotinen - în Hermopolis, vine în întâmpinarea lui Hristos, după ce aflase, că cei 365 de idoli (câte o zeitate pentru fiecare zi din an?!) au căzut cu feţele la pământ şi s-au sfărâmat, în momentul când Maria (prototipul Bisericii) cu Hristos (Logosul) şi cu Iosif (prototipul episcopului) au intrat în oraş.
Aphrodius a grăit către oştire şi către prietenii săi: „Dacă n-ar fi Acesta Dumnezeul zeităţilor noastre, n-ar zace acestea cu faţa în jos şi n-ar fi căzut să se închine în faţa Lui”.
De ce această mărturie dintr-o scriere apocrifă în iconografia ortodoxă? (vorbim de secolul al 6-lea).
Faptul că Egiptul, cu centrul cultural şi religios de greutate în Alexandria, s-a lepădat de păgânism şi a îmbrăţişat creştinismul, cu o repeziciune, cum în nici o altă provincie romană nu s-a întâlnit,  s-a explicat prin prezenţa lui Hristos în Egipt, după cuvântul Proorocului, care zice: „Iată Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea feţei Lui şi inima Egiptenilor se topeşte în ei” (Isaia 19,1).
Prin reprezentarea iconografică a acestei scene, s-a contestat în vremea aceea (sec. V) acuzaţia adusă creştinismului, că a distrus vechea cultură (egipteană), iar „bietul” Hristos cu chip de om nu poate fi comparat cu măreţia şi puterea zeilor cinstiţi din vechime. Sfinţii Părinţi n-au ostenit învăţând şi argumentând, că Fuga în Egipt de frica lui Irod a însemnat de fapt victorie, care,  prin Crucea, Moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus, a devenit victorie universală asupra diavolului, a păcatului  şi a morţii (Sf. Grigorie de Nazians, A treia cuvântare teologică despre Fiul, 19).
Dacă Iosif - prototipul episcopului - a fost părinte (tată), se cuvine ca şi episcopul -  prototipul tatălui - să fie văzut şi cinstit ca părinte al fiilor Bisericii, aşa cum învăţau Sfinţii Părinţi din secolele 4 şi 5 (Sf. Ignatie al Antiohiei, Epistola ad către Trallianos).
Episcopul este, ca şi Iosif, părintele spiritual, ocrotitorul, martorul învestit (autorizat) şi mijlocitorul Tainei de Mântuire a lumii de către Dumnezeu.
Episcopul este şi reprezentantul legal şi spiritual al „Sfintei Familii”, modelul şi întâistătătorul comunităţii credincioşilor (Biserica), însufleţită de către Sfântul Duh. Precum a fost relaţia (logodna) dintre Iosif şi Maria, aşa este şi relaţia episcop -Biserică, o conlucrare activă în taina de Mântuire a lumii de către Dumnezeu.
Crăciunul este, desigur, una din cele mai frumoase sărbători din crugul anului bisericesc, deoarece retrăim cele mai frumoase momente din copilăria noastră.
Trebuie să recunoaştem, cu tristeţe însă, că şi la creştinii ortodocşi, Crăciunul ia pe zi ce trece forme de Carnaval, de sărbătoare planturoasă şi mercantilă, după modelul spiritualităţii apusene goală de conţinut religios.
Spiritualitatea deşartă, proiectată de televiziune în casele creştinilor de bună credinţă, în care spiritul negustoresc şi nestăvilita dorinţă de consum fără limită a bogaţilor, nu numai că  întunecă atmosfera de sfinţenie şi zăgăzuieşte izvorul de tainică bucurie specifică acestui mare şi sfânt Praznic împărătesc, dar produce durere, tristeţe şi resemnare.
Este regretabil, ba chiar lipsit de bun simţ faptul, că se abuzează public de tradiţia darurilor aduse de Moş Crăciun şi a meselor copioase, pentru a evidenţia posibilităţile materiale, pe care unii le au din belşug, în timp ce altora le lipsesc cu desăvârşire.
Cele de mai sus fiind spuse, să nu pierdem din vedere că facem amintire de Naşterea Domnului, nu atât pentru a fi tributari tradiţiei darurilor aduse de Moş Crăciun, ci şi pentru modul în care ne pregătim să primim în inimile noastre pe Hristos, Cel care se naşte la Vitleem, colo jos.
Îl aşteptăm şi-L primim punându-ne în rânduială viaţa şi inimile; postim, ne rugăm cu mai multă râvnă ca de obicei, facem acte de pocăinţă şi fapte de milostenie, iertăm şi uităm celor care ne-au greşit în vreun fel, ne spovedim şi urmăm sfaturile duhovnicului nostru, pentru ca să-L primim cu vrednicie pe Hristos, sub chipul Sfintei Împărtăşanii.
În această stare de curăţenie spirituală venim la biserică an de an, pentru ca să ne reînnoim şi să ne întărim încredinţarea, că Cel născut la Betleem a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, pentru că de această încredinţare depinde bucuria de darurile duhovniceşti al Naşterii Domnului, care ne ajută să ne rânduim viaţa, potrivit cu învăţătura lui Hristos.
După puterea şi înzestrarea fiecăruia dintre noi, devenim noi înşine vestitorii Naşterii minunate, prin cântarea frumoaselor noastre Colinde de o deosebită valoare spirituală, nu numai prin multa teologie de care sunt încărcate, ci şi prin aceea că au fost cântate de părinţii, de moşii şi strămoşii noştri, faţă de care avem infinita datorie, să le păstrăm nestricată moştenirea pe care ne-au încredinţat-o şi anume Credinţa ortodoxă, împletită cu dragostea de Neam şi de Patrie.
E bine ştiut că spiritualitatea şi credinţa ortodoxă, graiul românesc original (adică fără englezisme şi alte bolboroseli străine de limba părinţilor şi strămoşilor noştri şi prost pronunţate!), cultura românească, practicarea datinilor şi obiceiurilor româneşti şi transmiterea lor generaţiilor de după noi, au fost, sunt şi vor rămâne unicele dovezi neîndoielnice ale identităţii noastre naţionale şi confesionale.
Să sărbătorim Naşterea Domnului în acelaşi cuget şi în aceeaşi simţire, fraţi români de pretutindeni, şi să ne bucurăm de eterna prezenţă în noi şi printre noi a Domnului Hristos  - EMMANUEL, Care se cheamă „Cu noi este Dumnezeu” (Matei 1,23).
Să rugăm pe Dumnezeu, să ne învrednicească să prăznuim cu bucurie şi sănătoşi Sfintele Sărbători ale Crăciunului şi să avem parte de sănătate, bucurii şi multe împliniri de tot felul, în anul care vine - 2012.

        Sărbători de Dumnezeu binecuvânate la mulţi şi fericiţi ani!

        Protoiereu Sorin Petcu, Freiburg a.D. 2011-12-23

        Crăciunul - 2011 Programul Sfintelor Slujbe
        Crăciunul - 2011 Serbarea lui Moş Crăciun
        Curinsul/Inhaltsverzeichnis