„Taină minunată şi neobişnuită văd…”


 „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi
  S-a sălăşluit între noi şi am
  văzut slava Lui, slavă ca a
  Unuia-Născut din Tatăl, plin de har
  şi de adevăr” (Ioan 1,14).

         Naşterea Domnuui
         (Reproducere după o icoană veche
         de la Mânăstirea Secu (România)

Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit şi anul acesta, să sărbătorim - în biserică şi în casele noastre - vremea dintre ani, marcată de sărbătorile legate de Crăciun: Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, Tăierea împrejur a Domnului, Anul Nou şi Botezul Domnului.
Punctul central al acestui buchet de sărbători este Naşterea Domnului, eveniment plin de taină şi de sfinţenie, petrecut cândva pe pământ, în Ţara Sfântă „la Vitleem, colo, jos”, care a despicat în două timpul, calendarul şi crugul anilor, a schimbat mersul istoriei şi  a pus temelii noi pentru destinul omului pe pământ (Părintele Roman Braga).
Astăzi Biserica vesteşte şi îndeamnă, că Taina cea din veac - ascunsă în sânul Tatălui, nici de îngeri ştiută (Romani 16,25; Coloseni 1,26) - a fost dezvăluită de Dumnezeu printr-o Fecioară Preacurată, din care  Fiul lui Dumnezeu - Domnul nostru Iisus Hristos - S-a întrupat şi a trăit printre oameni: „Astăzi Hristos în Betleem se naşte din Fecioara”. Astăzi Cel fără de început Se începe şi Cuvântul Se întrupează. Puterile cerurilor se bucură şi pământul cu oamenii se veseleşte; magii daruri aduc; păstorii minunea vestesc; iar noi neîncetat cântăm: slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”(din slujba praznicului - Laud la Laude).
Naşterea minunată a Domnului nostru Iisus Hristos, în Betleemul Iudeii, a fost împlinirea făgăduinţei, pe care Dumnezeu a făcut-o primilor oameni - Adam şi Eva, încă din zorii creaţiei, după ce aceştia - la îndemnul şarpelui (diavolul, ispititorul) - au căzut din ascultare faţă de Dumnezeu, vrând să cunoască ceea ce nu le era dat să cunoască înainte de vreme, căci nu crescuseră încă, până la stadiul de maturitate duhovnicească, spre a înţelege tainele dumnezeieşti.
Dumnezeu a socotit neascultarea strămoşilor neamului omenesc un păcat, iar acest păcat s-a revărsat şi peste urmaşii lor. Dumnezeu îl crease pe om după chipul şi asemănarea Sa şi îl făcuse să fie nemuritor. Prin neascultare, omul a pierdut „frumuseţea cea dintâi”, cu care Creatorul îl împodobise. Chipul lui Dumnezeu în el S-a întunecat, iar asemănarea cu Dumnezeu, nici pe aceasta n-o mai avea: devenise muritor („din pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facere 3,19).
A fost izgonit din Grădina Edenului (Paradis), a cărei poartă era străjuită acum de „heruvimi şi sabie de flăcări vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii” (Facere 3,23), adică între Dumnezeu şi om s-a  zidit „peretele din mijloc al despărţirii” (Efeseni 2,14).
Dar Dumnezeu, Care este iubire, le-a făgăduit (îndată şi într-o formă foarte voalată) pe Mesia (Unsul Domnului). Acela Se va naşte dintr-o femeie şi va zdrobi capul şarpelui: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3,15).
Această făgăduinţă dumnezeiască se repetă iară şi iară şi tot mai desluşit în Cărţile istorice şi  profetice ale Vechiului Testament. Patriarhul Iacob a văzut cu duhul şi a prevestit naşterea şi moartea Mântuitorului: „Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele lui, până ce va veni Împăciuitorul Căruia se vor supune neamurile. Acela îşi va lega de viţă asinul Său, de coardă mânzul asinei Sale. Spăla-va în vin haina Sa şi în sânge de strugure veşmântul Său” (Facere 49,10-11).
Cu şase sute de ani înainte, Sfântul Prooroc Miheia (sec. 7-6 î.d.Hr.) a văzut cu duhul minunata naştere a Mântuitorului Hristos, a Cărui obârşie este dintru început, din zilele veşniciei. El Se va naşte  dintr-o femeie în Betleemul Iudeii: „Şi tu Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei. El va fi voinic şi va paşte poporul prin puterea Domnului, întru slava numelui Domnului Dumnezeului Său şi toţi vor fi fără de grijă, iar El va fi mare, până la marginile pământului” (Miheia 5,1,3).
Profetul Isaia (contemporan cu Miheia) prooroceşte naşterea lui Mesia dintr-o Fecioară din  neamul lui David, fiul lui Iesei, plin de Duh Dumnezeiesc: „O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcina lui va da. Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu” (Isaia 11,1-3a).
Acestea şi multe alte profeţii mesianice sunt puternice şi credibile argumente, că omul - deşi despărţit de Dumnezeu n-a încetat niciodată să dibuie drumul înapoi, spre Creatorul său , căci n-a încetat să caute şi să afle adevărul („Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiţi în latura morţii lumină va străluci peste voi” (Isaia 9,1).
Portiţa lăsată de Dumnezeu deschisă, ca să-i facă omului cunoscută voia Sa, era insuficientă pentru un dialog atotcuprinzător între cer şi pământ, căci procesul de pregătire a omului pentru o aşa  înaltă întâlnire cu Creatorul nu-şi aflase sfârşitul.
Acest lucru a fost posibil abia „la plinirea vremii” (Gal.4.4),  când Dumnezeu S-a întrupat şi a coborât la oameni, în persoana Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Odată cu venirea lui Hristos, transcendentul a coborât în imanent, dialogul cerului cu pământul şi-a aflat începutul său, Dumnezeu şi oamenii nu mai vorbesc prin intermediari, ci direct, faţă către faţă, gură către gură.
Una din cântările noastre bisericeşti glăsuieşte, că adevărul - cel mai presus de gând şi de cuvânt al întrupării Cuvântului lui Dumnezeu,  „taina cea din veac ascunsă” - s-a destăinuit: „Toiag din rădăcina lui Iesei şi Floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară ai odrăslit Cel lăudat, din muntele cel cu umbră deasă. Venit-ai, întrupându-Te din cea neispitită de bărbat, Cel fără de trup şi Dumnezeu” (Catavasii la Praznicul Naşterii Domnului, Cântarea a 4-a, Irmosul), în timp ce o altă cântare se aude ca o profundă mărturisire de credinţă: „Cercetatu-ne-a pe noi de sus, Mântuitorul nostru, Răsăritul răsăriturilor; şi cei din întuneric şi din umbră am aflat adevărul: că din Fecioară s-a născut Domnul” (Luminânda Praznicului).
Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos în Betleemul Iudeii este actul suprem, pe care Dumnezeu l-a făcut din iubire şi prin care a pus începutul mântuirii noastre (al răscumpărării noastre) de sub stăpânirea diavolului, a păcatului şi a morţii spirituale.
 Naşterea Domnului este „convenţia de pace”, pe care Dumnezeu - din iubire - a încheiat-o cu omul, „căci - El este pacea noastră, El Care a făcut din cele două (lumi) -  una, surpând peretele din mijloc al despărţirilor” (Efeseni 2,14).
Acolo, la Betleem  s-a născut - ca om adevărat - Dumnezeu adevărat, Iisus Hristos. Acolo, pe pajiştea oilor, nu departe de peştera în care Sfânta Fecioară Maria a născut pe Fiul lui Dumnezeu, îngerul Domnului  le-a descifrat păstorilor (oamenilor) acea taină, din veac ascunsă în sânurile Tatălui, necunoscută până atunci nici chiar îngerilor, vestindu-le: „Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; Căci vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2,10-11).
Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu s-a făcut printr-un act măreţ de putere dumnezeiască, ci printr-un act de nespusă smerenie, iar desăvârşirea lucrării Lui mântuitoare, izbăvitoare şi binefăcătoare (Rugăciunea punerii înainte din Rânduiala Proscomidiei) s-a împlinit datorită neclintitei Sale ascultări de voia Tatălui ceresc, până la moarte (vezi Filipeni 2,8).
Faptul, că Fiul lui Dumnezeu, „prin care toate (universul) s-au făcut”, Împăratul cerurilor şi al pământului, S-a întrupat sub chip smerit de prunc omenesc, în ieslea săracă din sălaşul necuvântătoarelor, nu-şi are explicaţia numai prin lipsa posibilităţilor de găzduire într-un oraş mic, plin până la refuz de oamenii veniţi cu ocazia recensământului populaţiei, poruncit de Cezarul Romei Augustus, ci şi cu nemărginita înţelepciune a lui Dumnezeu, Care S-a deşertat pe Sine de slava Sa dumnezeiască, a luat chip de rob, făcându-Se pe Sine asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte şi încă moarte de cruce (Teologia Chenosei, Filipeni 2, 5-8).
Deşertarea de slava Sa cerească a fost modalitatea lui Dumnezeu, de a se face înţeles de oameni, de a comunica şi a dialoga cu ei.
Întruparea Fiului sub chip smerit de prunc omenesc, într-o iesle săracă, deşertându-Se de slava Sa cerească (Filipeni 2,5-8), a fost modalitatea lui Dumnezeu de a vorbi cu oamenii în limba lor, spre a fi înţeles de ei. Căci Dumnezeu n-a vrut să-i copleşească şi să-i înfricoşeze pe oameni prin măreţia Sa („nu cu năluciri înfricoşându-ne pe noi”- rugăciunea de la Sfinţirea cea mică a apei - Sfeştania).
Dumnezeu Şi-a luat ca loc de întrupare ieslea necuvântătoarelor, ca şi când n-ar fi vrut să deranjeze pe cineva, vrând însă să arate, că libertatea şi responsabilitatea oamenilor, primite de aceştia încă de la creaţie, nu vor fi nicidecum îngrădite sau anulate; că oamenilor le rămâne liberă opţiunea, să-L primească sau să-L respingă, să aleagă între bine şi rău, să se decidă pentru drumul mântuirii şi al desăvârşirii prin credinţă, nădejde şi dragoste.
Iisus Hristos a venit la plinirea vremii, să-i elibereze de păcatul strămoşilor, să le descopere „taina voii Sale” (Efeseni 1,9) şi să-i declare pe oameni pe deplin maturi, pentru a primi lumina cunoştinţei, ca ei să cunoască pe Dumnezeu şi să ştie cum să creadă, cum să gândească,  cum să trăiască şi cum să comunice cu Dumnezeu: „Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarele dreptăţii şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie” (Troparul Praznicului).
Colindele noastre româneşti - în mare măsură biblioteca teologică a oamenilor fără şcoală teologică, dar foarte aproape de adevărul dumnezeiesc (Părintele Arhimandrit Roman Braga) - ne vestesc Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ca pe un fapt istoric, cum de altfel a şi fost.
Modul cum Dumnezeu - Care este Duh - S-a coborât din cer, S-a făcut materie, şi-a făcut trup din natura creată de El şi a intrat în istorie, a îndumnezeit materia („un cer nou şi un pământ nou”) şi a ridicat-o la condiţia de mântuire a sufletului omului, este o taină adâncă, pe care n-o putem pricepe cu mintea. O primim doar prin credinţă, ştiind că acolo „unde voieşte Dumnezeu, se biruieşte rânduiala firii” (Sedealna, glas 4 de la slujba Utreniei din 26 Decembrie), căci „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1,37; Matei 19,26; Marcu 10,27).


În biserică şi pe la casele noastre, colindătorii ne vor aduce şi în acest an „Vestea minunată” a întrupării Fiului lui Dumnezeu, în Betleemul de odinioară.
Dumnezeu, care e Duh, Se întrupează, ca să-l restaureze pe om, să-l crească până la măsura desăvârşirii, ca să-l readucă pe acesta la starea primordială (frumuseţea cea dintâi), pe care o avusese la creaţie, din care căzuse şi pe care o pierduse, spre a-l îndumnezei, aşa cum l-a voit Dumnezeu de la început.
Vestea este minunată prin aceea, că vesteşte minunea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, ca om, printre noi, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” (Simbolul Credinţei); vesteşte prezenţa printre noi a Celui care a făcut cerul şi pământul, soarele şi luna, natura şi pe noi înşine.
Fiul lui Dumnezeu, unul din Treime, a venit la oameni spre a le aduce învăţătură de Sus despre Dumnezeu, despre oameni, de unde vin şi unde se duc, despre rostul vieţii lor şi cum trebuie să trăiască aici, pe pământ, pentru ca după trecerea lor dincolo să fie moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor.
Vestea minunată a întrupării Mântuitorului ne aminteşte şi ne îndeamnă, în fiecare an, să ne reînnoim viaţa noastră sufletească şi credinţa în dumnezeirea Sa.
Avem multe şi puternice argumente să credem, că Hristos a fost trimis de Dumnezeu spre mântuirea noastră.
A făcut minuni, nemaifăcute până la El şi după El; a vindecat orbi, surdo-muţi, leproşi, paralitici; a eliberat pe cei stăpâniţi de duhuri rele, a înviat morţi - Învierea Sa din morţi fiind ultima şi cea mai puternică şi convingătoare dovadă asupra dumnezeirii Sale.
Nimeni altul nu a învăţat ca El, căci El învăţa „ca unul ce avea putere” (Matei 7,29). După ce I-au ascultat cuvintele de învăţătură, slugile arhiereilor au venit şi au spus stăpânilor lor: „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om” (Ioan 7,46).
Hristos a venit, nu ca să strige Legea, ci să o împlinească (vezi Matei 5, 17), aducând ceva nou, printre care Legea dragostei de Dumnezeu dovedită prin dragostea de aproapele, poruncă necunoscută până atunci la dimensiunea recomandată de El: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15,13) sau „Dacă zice cineva: Iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (1 Ioan 4,20).
Hristos a recomandat mila şi bunătatea până într-atât, că l-a făcut pe omul  însuşi - măsura, cu care Dumnezeu să-i  măsoare iertarea greşelilor proprii: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6,12).
A luat asupra Sa păcatele oamenilor şi le-a răscumpărat prin patima, răstignirea şi moartea Sa pe Cruce, „prin care noi toţi ne-am mântuit” (Coloseni 1,14; Romani 3,24).
Prin Hristos s-a revărsat harul mântuitor asupra întregii firi, după cuvântul Scripturii Sfinte: „Iar Dumnezeu, Împăratul nostru înainte de veac, a făcut mântuire în mijlocul pământului” (Psalmul 73,13) şi în El s-a desăvârşit comuniunea harică între om şi Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5,30).
Acestea şi multe alte argumente sunt considerate „stâlpii pe care s-a clădit creştinismul” (Mitropolitul Antonie Plămădeală) şi care ne îndreptăţesc să primim cu bucurie „vestea minunată” a Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu reînnoirea credinţei  noastre în El, în învăţăturile şi în jertfa Sa pentru noi.

                                                      * * * *
Acum - în vremea dintre ani - să lepădăm grijile lumeşti (Imnul Heruvic), pentru ca Sfintele Sărbători legate de Naşterea Domnului să ne fie clipe de bucurie netrecătoare, de încredinţări sfinte ale înălţării, desăvârşirii şi mântuirii noastre, petrecute cu cei dragi din familiile noastre, însoţite de datini creştineşti şi româneşti, moştenite de la moşii şi strămoşii noştri.
Naşterea Domnului este sărbătoarea păcii în cer şi pe pământ, între Dumnezeu şi oameni şi a bunăvoirii între oameni, cum înşişi îngerii vestesc la Naşterea Mântuitorului: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2,14).
Mă folosesc de acest prilej, să îndemn pe toţi conaţionalii cunoscuţi şi necunoscuţi, îndeosebi pe enoriaşii parohiei noastre din Freiburg,  cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel - adresate cândva creştinilor din Corint, valabile însă şi pentru noi acum şi aici,  - „toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere” (1 Cor 1,10).
Vă doresc tuturor să prăznuiţi Sfintele Sărbători cu mulţumire, pace şi bucurie. Binecuvântarea Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos să se coboare peste noi toţi, cu al Său Har şi cu a Sa iubire de oameni. Amin.

 Prot. Sorin Petcu  -  Freiburg în Breisgau  - a. D. 2010    

Crăciunul - Programul slujbelor;

Crăciunul - Serbarea de Crăciun

Cuprinsul