|
 |
|
|
|||
 |
|||||
|
Peste-al beznei întuneric plumbul norilor se cerne Şi în fulgi de păpădie neaua’ncepe a se aşterne În covor alb de mătasă îşi presară mărgăritul Îmbrăcând pădurea’n haină sclipitoare ca argintul. Printr’un pod întins de gheaţă, râul leag’a sale maluri, Marea geme furioasă zvârcolindu-se în valuri. Un ecou de glas de clopot se aude’n depărtare. Rezemându-mi fruntea’n palmă, am rămas tăcut pe gânduri Aş fi vrut în astă seară să-i scriu mamei două rânduri Şi să-i spun să nu m’aştepte, că nu vin cu Moş Ajunul, Că rămân şi de-astă dată prin străini să fac Crăciunul Calea-i grea, înzăpezită, lupii au ieşit la pradă Îi aud de-aici cum urlă intrând noaptea prin ogradă Răscolind cu deamănuntu ’ntunecoasele unghere Rânjind colţii plini de sânge şi răstoarnă cu putere Tot ce prind în a lor cale de cutremură pământul… Lucruri multe n’am a-i scrie… Aş fi rugat apoi vântul Să mi-o poarte peste nouri, peste pisc de zare-albastră Să o lase pe tăcute într’un colţ lângă fereastră. Când veni-vor vestitorii, ea să iasă să găsească Să scoale din somn pe tata’n miezul nopţii s’o citească Dar îmi e cu neputinţă… Fruntea-mi este’nfierbântată Pana mi s’a rupt în două, iar cerneala-i îngheţată. Vânt răscolitor de datini simt credinţi de mult visate Fă-te sabie-ascuţită, zidul vremii mi-l străbate Du-mă’n satul de sub măguri, peste lume du-mă’n goană Du-mă’n casa părintească unde mama la icoană Lângă candela nădejdii îşi îneacă’n suflet dorul Ascultând concert de îngeri vestind pe Mântuitorul! Lasă-mă lângă fereastră să’nalţ iarăş o colindă.
Să aud cum se deschide’ncetişor uşa la tindă Din ungheru-i de tristeţe să o simt apoi cum vine Păşind rar prin neaua moale să se-apropie de mine Căutând prin întuneric s’o aud nerăbdătoare Întrebând: cine colindă? Dintre patru care-i oare? Să mă urc pe pragul prispei, ea de mână să mă prindă Lăcrămând de bucurie braţul ei să mă cuprindă Ca’n vremea copilăriei să-mi zâmbească cu blândeţe Să îmi ia traista din spate s’o’ncarce de colindeţe. Lângă vatră să dau fuga să mă scutur de zăpadă Să privesc tăciunii’n sobă cum se iau mereu la sfadă Şi pe drumuri troienite peste gerul ce se lasă Să alerg ca altă dată colindând din casă’n casă Frânt de-atât’alergătură, cu picioarele’ngheţate, Să mă’ntorc din nou la mama peste noaptea jumătate Ea s’arunce furca’n lături să mă ia ca să mă culce Povestind de ieslea sfântă şi Iisus, încet şi dulce, Iar eu obosit de cale să adorm cu capu’n poală Să tresar visând că iarăşi văd pe „domnul” de la şcoală. Du-mă vântule în codrii printre cetini să-mi sting dorul Printre stânci prăpăstioase să aud curgând izvorul Fă-te punte peste veacuri şi te’nvolbură’n istorii De ridică din adâncuri vremile scăldate’n glorii Să reverse peste măguri în lumini de curcubeie Ca un fulger să ţâşnească lumea toată să scânteie Şi’n această noapte sfântă pe un cer de lună plină Să-i văd steaua cum se’nalţă pe o rază de lumină. Ce urcând pe bolta-albastră se opreşte’n mânăstire Unde schivnici albi ca neaua cântă’n taină din psaltire S’aud clopotul cum sună, cum se pierde’n valuri, valuri Un ecou de sfinte datini încrustând din idealuri Peste-a cosmosului margini spre a veşniciei ţinte Mii de veacuri şi milenii ce-au trecut pe dinainte Să mă’nalţ încet spre culme din al sufletului haos Să apar pe nesimţite în al schitului pronaos Două-trei lumânărele s’aprind la iconostasuri Să aleg din uragane, doar a îngerilor glasuri Să’ndrept ochii către ceruri, să pătrund înalta-i taină Celui ce îmbracă totul în lumină ca’ntr’o haină Cu paşi firavi să m’apropii de a stareţului strană Picurând lacrimi de sânge din a sufletului rană Cu sihaştrii toţi de-arândul să înalţ o rugăciune Să mai pot să spun odată, Moş Crăciune, Moş Crăciune…. Dumitru Em. Popa în lagăr la Rostock (sau Buchenwald) 1941-1945 |
|||||
