|
Înstrăinare* de Dumitru Em. Popa
Stau în nisipu’nfierbântat la mare
Privind cu ochii goi în zări departe
Întreg văzduhu-i plin de-atâta soare
Şi’n voia lui las gândul să mă poarte.
Perechi sglobii de tineri şi de fete
Bătându-se cu apă sar pe maluri
Un păr bogat de aur cade’n plete
Pe umeri răsfirat în valuri, valuri.
La orizont în unde se iveşte
Un submarin şi-o barcă pescărească
Un vânt pribeag prin frunze’ncet şopteşte
Şi codru’ntreg a prins să povestească.
Un lan întins de grâu şi de secară
Cât vezi cu ochii câmpu’ntreg îmbracă
Privighetori din zori şi până’n seară
S’aleargă ciripind din cracă’n cracă.
În apa mării parcă văd pe mama
La seceră la grâu pe lunca morii
Ştergându-şi lacrămile cu năframa
Şi’n juru-i văd cum se rotesc prigorii.
In glasul lor ea simte-o povestire
Vine-o veste rea cumva sau cine ştie?
Suna un clopot trist la mănăstire
Şi inima-i bătea cu vijelie.
Iar tata rezemat de-un snop de aur
Privea cu ochii ţintă către nouri
Cum se sbăteau în chipuri de balaur
Şi se schimbau în sute de tablouri
Un dor în suflet viu i se aprinse
Iar holda-i povestea ca dintr’o carte
De alte vremi ce astăzi toate-s stinse
Şi alte lumi ce au rămas departe.
Un copilaş bălan se joacă’n spicuri
E-o nepoţică mică şi vioaie
Pe frunte apa-i cade’n picuri, picuri
În soarele ce-o’mbracă cu văpae.
În fug’o văd cum vine către mine
Cum peste mirişti taie lumea’n două
Şi’n zâmbetul vieţii ei senine
M’apucă cu mânuţele-amândouă.
Tresar atunci din lumea mea de visuri
Şi’n juru-mi văd doar apă şi nisipuri
Nălţându-se în valuri din abisuri
Şi troienite’n felurite chipuri.
Doi copilaşi născuţi din apa mării
Doi îngeraşi cu ochii ca de mure
Sglobii aleargă ca şi vântul sării
Din luna mai prin frunzetul pădurii.
Pereche potrivită de minune
Un băieţel şi-o fată ca o zână
Ce-au coborât pe margini de genune
Pe-o rază de lumină mână’n mână.
Şi câtă veselie e pe maluri!
Bărbaţi, femei, copii o’ntragă lume
Eu nu mai văd decât gigante valuri
Şi doi porumbi micuţi albiţi de spume.
Cu părul ud şi cu bujori în faţă
S’apropie şi’n jur încep să zburde
Îi prind apoi pe amândoi în braţe
Iar marea’ntreagă geme’n valuri surde.
Am stat cu ei aşa mai multe ceasuri
Mi-au povestit şi mi-au cântat într’una
Eu ascultam micuţele lor glasuri...
Părea că am.... şi soarele şi luna.
De la o vreme i-a chemat măicuţa
Ei au plecat, dar revenit-au iară
În ochi tristeţe par c’avea micuţa
Şi-acum nu mai sburda ca’ntâia oară.
Cu glasul stins, cu ochii ca de pară
Privind în jurul lor aşa în teamă
Mă’ntreabă’ncet: “Streine, tu ai ţară?
Ai şi tu fraţi, surori, tată şi mamă?
“Măicuţ’a spus să nu mai stăm cu tine
“Că eşti ţigan şi mâncător de oameni
”Tu ai venit din alte ţări streine
“Cu căpcăuni, cu carii şi tu sameni.
“Ne pare rău, dar nu avem ce-ţi face!
“Că eşti spurcat şi eşti de altă lege...”
Apoi s’au dus şi m’au lăsat în pace
La ţărmul mării singur ca pe-un rege.
Mi-am aruncat privirea către larguri
Şi gândul către soarele răsare
La orizont trec şiruri de catarguri
Ce par a fi un lung convoi de care.
Strein atâta vreme’n ţara noastă
Şi-acum înstreinat prin ţări streine
Port drumul de la Dunărea albastră
Pe culmi de-azur cu plaiuri carpatine.
Simt freamătul de frunze’n codrul verde
Aud la stână doina din cavaluri
Văd muntele ce’n soare fruntea-şi pierde
Şi lan de grâu rostogolit în valuri.
Zefir ce joacă’n frunze’n faptul serii
Pâraie reci prin văi şi prin ponoare
Cireşi mănoşi în pragul primăverii
Poiene mari cu cerbi şi căprioare.
Huliţi şi ocoliţi de-o lume’ntreagă
Cu-acelaş gând din munţi şi pân’la mare
Purtăm cu noi o inimă pribeagă
Şi-un dor nebun nespus de răsbunare.
Să sui odată Omul şi Ceahlăul,
Să trec ca iureşul prin Tisa şi prin Nistru,
Să văd în treacăt Iza şi Vişăul,
Carpaţii, Oltul şi bătrânul Istru.
Negoiul doar o clipă să mă ţie
Pe cresta-i îngropată în zăpadă
Să prind în ochi întreaga Românie
Gătit-atunci în haine de paradă.
Când voievozi, arcaşi, hatmani şi vornici
Vor trece’n oşti bătrâne şi viteze
Vor şterge iar tot colbul de pe cronici
Şi vor sui din nou pe metereze.
Cu neamu’ntreg îşi vor cânta în bucium
Trecutele mari lupte şi victorii
Şi vor uita de clipele de sbucium
Şi cu paşi grei păşi-vor în istorii.
Apoi aş vrea să mor în umbra verde
Un murmur de izvor să am aproape
S’aud cavalu’n noapte cum se pierde
Iar codrul în frunzişu-i să mă’ngroape.
Tălăngile să-mi cânte toată vara
Privighetori să-mi ciripească dulce
Să-mi cearnă floarea teii primăvara
Dintr’un mesteacăn alb să am o cruce.
La schit să aud toaca’n miez de noapte
Şi pustnicii cum merg la rugăciune
Gorunul să-mi doinească lin, în şoapte,
Canoane sfinte pentru’ngropăciune.
Iar glia să mă ţină strâns în braţe
S’o simt aş vrea cum îmi pătrunde’n vine
La sânu-i să mă poarte’ntraga-i viaţă
Prin lumea ei cu sferile senine
(6. Aug. 1943)
*Rostock-Marienehe în ziua de 1 August a.c.
când colindam pe malul mării la Warnemünde
|
